1. Profesia medicală este probabil cea mai susceptibilă la utilizarea metodelor de îmbunătățire a performanțelor, din cauza stresului psihologic, competitivității, ritmului alert de muncă şi, nu în ultimul rând, accesului la substanțe farmaceutice. Cu toate acestea, studiile sociologice care s-au adresat personalului medical cu vârsta de peste 30 de ani au constatat atât deschiderea către metode de optimizare cognitivă, cât și precauția (principiul siguranței) și o abordare echilibrată de tipul raportului cost/beneficiu (principiul eficienţei)[1]. Studii efectuate în mai multe țări europene în rândul studenților la medicină și medicilor practicieni au indicat un consum generalizat de cofeină sub diverse forme (cafea, băuturi carbogazoase cofeinizate etc.), dar și utilizarea unor stimulente (amfetamină, metilfenidat, atomoxetină, modafinil) într-o pondere redusă, dar semnificativă statistic (1%-5%)[2] .
Eugeroicele sunt printre cele mai utilizate nootrope de către medici, datorită reacției de trezire, siguranței în utilizare și faptului că nu au un efect psihotrop. Utilizate inițial la scară largă de medicii militari în cursul campaniilor, practica s-a extins și la perioadele de pace, în special datorită accesibilității medicației[3].
În domeniul chirurgical, performanțele fizice de finețe și necesitatea de a păstra un nivel înalt de atenție și concentrare au determinat utilizarea frecventă a betablocantelor, cu atât mai mult cu cât antagonizează efectul excesului de cofeină la nivel cardiovascular și tremorul la nivelul membrelor periferice[4].
Un aspect inovator îl reprezentă și studiile de ergonomie în cazul unor specialități precum medicina imagistică, care necesită o performanţă neurovizuală deosebită. Utilizarea instrumentelor de eye tracking a pus în evidenţă multitudinea de stiluri de căutare și identificare vizuală a anomaliilor anatomopatologice prezente pe un film sau imagine electronică (rezultate ale unor explorări radiologice, computer tomograf, rezonanţă magnetică). Aceste studii reprezintă demersul inițial al studiilor de optimizare a performanței neurovizuale la medici, precum și identificarea soluțiilor de parteneriat om-inteligenţă artificială în această specialitate[5].
Dezvoltarea medicinei digitale și de precizie are potențialul de a revoluționa actul medical, fapt care impune și o pregătire adecvată din partea personalului sanitar[6]. Parte a acestui demers este și utilizarea unor interfețe vizuale de tipul realitate augmentată, mixtă, virtuală sau chiar imersivă, pentru pregătire sau chiar în cadrul teatrului operator[7]. Integrarea acestor tehnologii prefațează utilizarea interfețelor om-computer în domeniul medical în deceniul următor. Medicina robotică și telemedicina sunt două ramuri care sunt în continuă dezvoltare, având potențialul de a reconceptualiza accesul și calitatea serviciilor medicale, însă sunt dependente de un personal cu înaltă calificare cu aptitudini tehnologice deosebite[8].
Învățarea asistată, o altă aplicație practică cu mare potențial în domeniul medical, permite orchestrarea în mod inovativ, scalabil și modular a unui număr crescut de senzori, dispozitive, programe informatice etc. De exemplu, un studiu efectuat în cadrul McGill Neurosurgical Simulation and Artificial Intelligence Learning Centre (Canada) a utilizat simulatorul avansat de neurochirurgie NeuroVR pentru a evalua reacțiile și gradul de performanță a unor neurochirurgi aflați în diverse etape de pregătire și maturizare profesională. Prin utilizarea unui număr mare de indicatori de performanță rezultați din interacţia cu mediul de simulare și din reacțiile neuro-fiziologice ale participanților, diverși algoritmi de machine-learning au fost capabili să indice cu o acuratețe de cca 90% gradul de pregătire profesională a fiecărui participant[9]. Este de așteptat ca această ramură a învățării accelerate asistate de programe tot mai performante de inteligență artificială să devină un standard al centrelor medicale care utilizează echipamente robotice și telemedicină, în paralel cu dezvoltarea canalelor de comunicație de mare viteză.
Regimul de lucru deseori epuizant, mai ales pentru rezidenți și medicii tineri, are drept rezultat tulburări depresive, psihosomatice și uneori sindromul de burn-out. De exemplu, în cazul României, pe fondul unui deficit important de medici (cca 275 medici la 100.000 locuitori), în special din cauza migrației tinerilor specialiști în alte state membre ale UE (aproximativ 15.000 de doctori au părăsit România în perioada 2007-2014[10]), stresul profesional înregistrează cote alarmante. Un studiu efectuat de Colegiul Medicilor București în anul 2018 a evidențiat că 55% din medicii bucureșteni suferă de burn-out personal, 52% de burn-out profesional, 36% de burn-out din cauza interacției cu pacientul, iar 24% suferă de toate cele trei tipuri. Aceste cifre situează medicii din România mult peste media europeană[11].
Situația nu este singulară, fenomenul fiind generalizat în sistemele de sănătate occidentale, deși există variații semnificative în privința incidenței, impactului și abordării socio-profesionale. De exemplu, incidența burn-out-ului este mai crescută în cazul femeilor, al unor specialități cu patologii grave (oncologie, mare chirurgie, anestezie, urgență) și scade odată cu creșterea experienței și a vârstei medicilor sau este mai redusă în cazul unor specialități asociate cu un grad de satisfacție profesională mai crescut (dermatologie, pediatrie). La nivelul Uniunii Europene, o serie de țări precum Danemarca, Estonia, Franța, Ungaria, Letonia, Olanda, Portugalia, Slovacia, Suedia recunosc sindromul de burn-out ca boală profesională și au stabilite programe de reabilitare, compensații profesionale și materiale. Cea mai redusă incidență a burn-out-ului în rândul medicilor comunitari a fost raportată în țările dezvoltate, cu servicii sanitare performante – Finlanda, Norvegia, Germania, Danemarca, Olanda, Suedia[12].
Începând cu anul 2019, burn-out-ul este un diagnostic medical recunoscut de către Organizația Mondială a Sănătății (WHO), fiind introdus (cod de boală QD-85[13]) în nomenclatorul ICD-11 (International Classifications of Diseases). A fost nevoie de aproape 45 de ani de la operaționalizarea termenului de „stare de burn-out” de către psihologul Herbert Freudenberger, în anul 1974[14], până la recunoașterea importanței și stabilirea unei definiții de lucru care să permită utilizarea sa în clinica medicală. Decisive au fost în acest sens și studiile care au evidențiat asocierea dintre burn-out și creșterea incidenței malpraxisului, a mortalității pacienților, dar și în rândul personalului medical și a scăderii calității actului medical, în special a gradului de compasiune.
Nevoia de dimensionare a problemei și de prevenție a efectelor burn-out-ului în domeniul medical (financiare, umane, organizaționale) a impulsionat demersul ca în marile spitale din Statele Unite să existe angajați specializați denumiți Chief Wellness Officer (CWO). Aceștia sunt investiți cu autoritatea, mandatul, resursele materiale și financiare pentru a prioritiza, proteja și promova starea de sănătate și echilibru fizic și psiho-emoțional în rândul personalului medical[15]. O alternativă constă în accesul la programe de reducere a burn-out-ului sub îndrumarea unor consilieri de carieră profesioniști, selectați de către medici[16]. Instituțiile cele mai interesate de promovarea și implementarea CWO sunt spitalele oncologice, de urgență, chirurgie, mari arși și politraumatologie.
În cadrul acestui demers regăsim și preocuparea de identificare a contramăsurilor care să optimizeze activitatea personalului medical, și în special a celui aflat la început de carieră sau cu situații speciale (handicap fizic, episoade traumatizante, burn-out în antecedente, medici străini etc.). Principalele soluții constau în respectarea ergonomiei și igienei muncii, stabilirea unui orar de odihnă și în unele cazuri, utilizarea judicioasă a cofeinei și eugeroicelor[17].
Merită remarcat că se încearcă clarificarea mecanismului neuro-fiziologic al burn-out-ului și identificarea unei strategii destinate realizării unui tratament eficient. În prezent se desfășoară cercetări în direcția modulării peptidei nociceptină, care se pare că are un rol important în reziliența și păstrarea motivației în condiții de efort sau frustrare prelungită[18].
Din punct de vedere etic încă nu s-a ajuns la un consens, în special măsura în care erorile medicale realizate în condiții speciale (suprasolicitare prelungită, criză medicală, dezastru natural, conflict), în timpul cărora activitatea profesională este susținută prin consumul de substanțe nootrope, pot fi atribuite personalului medical[19]. Nu în ultimul rând, ștergerea distincției dintre profesionalism și eficienţă farmacologică ar crea, printre alte aspecte, și problema dreptului pacientului de a fi mai bine îngrijit, fapt care s-ar traduce pentru personalul medical în obligația utilizării unui program de neuroaugmentare[20]. Stabilirea unor limite tolerate între diversele grade de optimizare și augmentare în profesia medicală implică o serie de probleme practice, etice și legale, precum încălcarea legislației muncii, accentuarea inegalităților de natură salarială și statut profesional, ignorarea problemelor de dimensionare inadecvată a personalului și recunoașterea calității activității depuse în timpul orarului normal de lucru etc[21].
2. Personalul nuclear civil. Un raport al Agenției Internaționale pentru Energia Atomică (IAEA), realizat în anul 2005, conține o serie de propuneri privind îmbunătățirea performanței lucrătorilor din domeniul nuclearo-energetic. Studiul are la bază o serie de analize comparative cu alte domenii de activitate – business, financiar, medical, management, vânzări, controlul traficului aerian, industria petrolieră. Recomandările au în vedere în special aspecte privind respectarea securității muncii și conștientizarea importanţei lucrătorilor pentru eficienţa organizației.
Un accent deosebit este pus pe formarea profesională și metodele de evaluare periodică, precum și pe îmbunătățirea capacităților de gestionare a situațiilor de urgenţă și criză. Obținerea de performanțe este considerată un aspect care trebuie conștientizat la nivel de echipă și colectiv și se poate învăța (performance coaching), făcând apel la metode flexibile de predare, inclusiv la distanţă (educație profesională permanentă).
Identificarea erorilor care pot afecta siguranța sau performanțele reprezintă o obligație care trebuie asumată atât de către individ, cât și de către colectiv. O atenție deosebită trebuie acordată și împărtășirii de experiență, bune practici și standarde la nivel interinstituțional. În final, se consideră că cele mai bune rezultate se pot obține în special prin îmbunătățirea culturii organizaționale și a eticii muncii la nivelul instituției, decât printr-o cultură a performanței la nivel de individ[22].
[1] Banjo C., Nadler R., Physician attitudes towards pharmacological cognitive enhancement: safety concerns are paramount. PLoS ONE, 2010, no. 5, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/ PMC3001858/.
[2] Marcella Pighi, Giancarlo Pontoni, Arianna Sinisi, Silvia Ferrari, Giorgio Mattei, Luca Pingani, Elena Simoni, Gian Maria Galeazzi, Use and Propensity to Use Substances as Cognitive Enhancers in Italian Medical Students. Brain Sci. 2018 Nov; 8(11): 197, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/ articles/PMC6266090/.
[3] Westcott Kay Jacob, Modafinil, sleep deprivation, and cognitive function in military and medical settings. Mil Med. 04.2005, vol. 170, no. 4, pp. 333-335, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/ 15916305.
[4] Warren J., Darzi A., The neurocognitive enhancement of surgeons: an ethical perspective. Journ. of Surg. Research., 2009, no. 152, pp. 167–172, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/18394651.
[5] Beck M.R., Martin B.A., Smitherman E., Gaschen L., Eyes-on training and radiological expertise: an examination of expertise development and its effects on visual working memory. Hum Factors., 08.2013, vol. 55, no. 4, pp. 747-63, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23964415.
[6] Elgendi M., Merging Digital Medicine and Economics: Two Moving Averages Unlock Biosignals for Better Health. Diseases., 01.20186, vol. 6, no. 1, disponibil la http://www.mdpi.com/2079-9721/6/1/6.
[7] Küçük S., Kapakin S., Learning anatomy via mobile augmented reality: effects on achievement and cognitive load. Anat Sci Educ., 2016, vol. 9, no. 5, pp. 411–21, disponibil la https://www.ncbi.nlm. nih.gov/pubmed/26950521.
[8] Bifulco P., Narducci F., Vertucci R., et al., Telemedicine supported by augmented reality: An interactive guide for untrained people in performing an ECG test. Biomed Eng Online., 2014, vol. 13, p.153, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC4277827/.
[9] Alexander Winkler-Schwartz, MD; Recai Yilmaz, MD; Nykan Mirchi, BSc; et al., Machine Learning Identification of Surgical and Operative Factors Associated With Surgical Expertise in Virtual Reality Simulation. AMA Netw Open. 2019, vol. 2(8):e198363, disponibil la https://jamanetwork.com/journals/ jamanetworkopen/fullarticle/2740782.
[10] Ana-Mădălina Potcovaru, Challenges for Romanian health sector in becoming a sustainable system, Proceedings of the 8th International Management Conference, 2014, accesed at http://conferinta. management.ase.ro/archives/2014/pdf/45.pdf.
[11] https://diviziapentrumedici.ro/utile/ce-indica-primul-studiu-asupra-sindromului-burnout-in-lumea-medicala
[12] Schaufeli W.B., Burnout in Europe: Relations with national economy, governance, and culture. Research Unit Occupational & Organizational Psychology and Professional Learning (internal report). 10.2018, KU Leuven, Belgium, disponibil la https://www.wilmarschaufeli.nl/publications/Schaufeli/500.pdf.
[13] https://icd.who.int/browse11/l-m/en#/http://id.who.int/icd/entity/129180281
[14] Linda V. Heinemann, Torsten Heinemann, Burnout Research: Emergence and Scientific Investigation of a Contested Diagnosis. SAGE Open 01-03.2017, pp. 1–12, disponibil la https://journals.sagepub.com/doi/ pdf/10.1177/2158244017697154.
[15] http://www.fsmb.org/siteassets/advocacy/policies/policy-on-wellness-and-burnout.pdf
[16] Liselotte N. Dyrbye, Tait D. Shanafelt, Priscilla R. Gill, Daniel V. Satele, Colin P. West, Effect of a Professional Coaching Intervention on the Well-being and Distress of Physicians. JAMA Internal Medicine, 05.09.2019, disponibil la https://jamanetwork.com/journals/jamainternalmedicine/article-abstract/2740206.
[17] Rose S., Curry T., Fatigue countermeasures, and performance enhancement in resident physicians. Mayo Clin. Proc., 2010, vol. 85, pp. 301–302, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles /PMC2770906.
[18] Kyle E. Parker, Christian E. Pedersen, Adrian M. Gomez, Skylar M. Spangler, Marie C. Walicki, A Paranigral VTA Nociceptin Circuit that Constrains Motivation for Reward. Neuron, Vol. 103, no. 3, 07.08. 2019, pp. 364-366, disponibil la https://www.sciencedirect.com/science/article/pii/S0092 867419307378#!.
[19] Goold I., Must the surgeon take the pill? Negligence duty in the context of cognitive enhancement. Mod. Law Rev. vol. 77, 08.2014, pp. 60–86, disponibil la http://onlinelibrary.wiley.com /doi/10.1111/1468-2230.12056.
[20] Cheshire W., The pharmacologically enhanced physician. Am Med Assoc J Ethics. 2008, no. 10, pp. 594–598, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/23211114.
[21] Catherine L. Annas, George J. Annas, Enhancing the Fighting Force: Medical Research on American Soldiers. Journal of Contemporary Health Law & Policy, vol. 25, no. 2, 2009, disponibil la https://pdfs. semanticscholar.org/e3e5/56d6837af1ffb748b9b7cfdcfe153996d6be.pdf.
[22] IAEA, Human performance improvement in organizations: Potential application for the nuclear industry, 2005, disponibil la http://www-pub.iaea.org/MTCD/publications/PDF/TE_1479_web.pdf.
