Unul din aspectele care trebuie avute în vedere este și cel al depersonalizării drept consecință a neuroaugmentării (ex. – o memorie autobiografică excepţională care nu permite subiectului să uite evenimente traumatice, aspecte care pot să-i afecteze capacitatea de luare a deciziilor sau funcționalitatea socială) sau a modificării fiziologice și anatomice radicale.
De exemplu, augmentarea senzorială prin protezare este o practică medicală curentă și poate fi utilizată fără riscuri de persoanele sănătoase, în schimb realizarea unor intervenții chirurgicale augmentative poate determina afectări ireversibile ale unui organ senzorial normal. În mod similar, substituția senzorială poate fi o practică lipsită de riscuri prin utilizarea unor dispozitive externe sau poate genera riscuri de sănătate prin utilizarea unor metode invazive (chirurgie, biochipuri, bioimplanturi).
„Augmentarea morfologică” este prin excelenţă invazivă și poate determina modificări ireversibile (estetice sau funcționale, până la un grad de disfuncționalitate care poate fi considerat handicap) sau poate genera o reacție socială puternic negativă, aspecte care ar trebui să asocieze în formele extreme obținerea unui consimțământ psihiatric și legal[1]. Este totuși de așteptat ca toleranţa din partea societății să crească progresiv și să se accepte diversitatea modificărilor morfologice („corpul este un construct social”)[2].
Nu putem estima nici în ce măsură aptitudinile deosebite obținute prin neuroaugmentare pot contribui la scăderea satisfacției sau fericirii individuale, având în vedere că există o serie de studii (pe lângă observațiile anecdotice sau deja clișeele filosofice) care atestă o corelație în unele cazuri (adolescenţa, unele contexte sociale și etnice) dintre un coeficient de inteligenţă crescut și riscul de apariție a simptomelor depresive. Mai mulți autori (Allen Buchanan, Julian Savulescu, Nick Bostrom) consideră că neuroaugmentarea nu se referă doar la îmbunătățirea liniară a performanțelor cognitive și afective, dar mai ales la un control superior al acestor abilități, astfel încât modificările (calitative) de personalitate sunt în sensul perfecționării individuale.
În ce măsură acest control reprezintă un pas către augmentarea morală (considerată de Julian Savulescu ca reprezentând forma cea mai importantă și utilă de augmentare) sau o cale pentru a obține teroriști cu inteligenţă și capacitate de autocontrol deosebite, rămâne un teren deschis de discuție, în special pe fondul paradigmelor libertate versus securitate și individual versus colectiv[3].
Augmentarea morală devine necesară și ca urmare a riscurilor generate de emergența puterii tehnologice radicale în interiorul democrațiilor liberale, facilitând manifestări de tip anarhic sau diseminând tehnologii care să acționeze ca multiplicatori de forță pentru indivizi și organizații destabilizatoare. Posibilitatea ca augmentarea morală să reprezinte un „produs secundar” al neuroaugmentării ar putea implica atribuții și obligații pentru profesiile implicate în menținerea securității și calității vieții (domeniul securității, medical, legislativ, politic), precum și obligativitatea unei forme permanente de neuroaugmentare[4].
Conform filosofului Allen Buchanan, complexitatea problemelor globale poate antrena necesitatea augmentării cognitive și morale, pentru a putea înțelege și identifica soluții la dilemele contemporane și viitoare – „pentru a rezolva problemele pe care le-am creat – precum poluarea mediului, suprapopularea, modificările climatice – ființele umane vor trebui să își augmenteze capacitățile cognitive și probabil că și pe cele morale”[5].
În domeniul securității naționale, în care există frecvent tensiunea dintre nevoia de a păstra superioritatea în câmpul informațional sau teatrul operativ și sacrificarea soluțiilor etice, augmentarea morală ar putea reprezenta o tehnologie care să contribuie la o modificare de paradigmă (ethical intelligence[6]).
O altă valenţă atribuită augmentării morale utilizând neuroaugmentarea este cea a obținerii unui grad ridicat de conformitate morală (cu riscul de a sacrifica libertatea individuală), aspect controversat prin consecințele pe care le poate produce (scenarii de tipul „aplicarea răului la nivel tactic produce în final/este o condiție esențială (pentru) un bine la un nivel superior de organizare”).
Soluția unei „lumi perfecte” ar îmbina conformitatea morală cu libertatea, într-un scenariu în care indivizii (neuroaugmentați voluntar) sunt liberi să facă „rău”, dar înțeleg și aleg să facă „bine”[7]. În cadrul instituțiilor militare, conformitatea morală poate fi tradusă ca o intensificare a sentimentului patriotic, de loialitate, sacrificiu și apartenenţă, interferenţa cu acest proces putând produce efecte controversate și riscante.
Modificările radicale anatomice și fiziologice, rezultate din utilizarea tehnicilor avansate de inginerie genetică, nanotehnologii, biotehnologii, neuroelectronică, inteligenţă artificială etc., reprezintă o altă preocupare etică, cu atât mai mult cu cât aceste scenarii sunt de multe ori idealizate – „în teorie, este posibil să se exercite un control aproape total, aflându-te în posesia cheilor de înțelegere a codului materiei la orice nivel, mulțumită capacității de a manipula bites, atomi, neuroni și gene”[8].
Cu toate că această etapă este încă îndepărtată, totuși o serie de pași precursori sunt în curs de materializare – ex. neuroproteze interne și externe, experimentele de „telepatie artificială”, augmentare senzorială, experimente neurogenetice, clonare umană, nanotehnologii implantabile etc.
Interacțiunea dintre cele două tipuri de inteligenţă augmentate – cea biologică și cea artificială – este capabilă în viziunea lui James Hughes să „ofere un acces inimaginabil la reacțiile noastre inconștiente și o capacitate de control nemaiatinsă anterior, să modifice modul în care ierarhizăm cunoașterea, să ne ofere o viziune de neconceput asupra propriilor noastre adicții și comportamente autodistructive și modalități de a înțelege modul în care suntem manipulați comportamental de către marketing, autoritarismul carismatic și presiunea socială”[9].
Dobândirea acestei cunoașteri a propriilor limite neaugmentate este în măsură să modifice radical percepția asupra propriei persoane și societăți, fără a putea anticipa reacția și transformarea suferită de propria personalitate (alienare, solipsism, boală psihică, iluminare).
Cu toate riscurile și neajunsurile potențiale, procesul de reontologizare a omului, prin capacitatea de a interveni radical asupra propriilor capacități biologice și fiziologice pare să reprezinte una din trăsăturile definitorii ale contemporaneității – „intrăm acum într-o nouă etapă, denumită evoluție autoprogramată… sunt convins că în timpul acestui secol oamenii vor descoperi cum să modifice atât inteligenţa, cât și instincte precum agresivitatea”[10]. În special în cazul angajaților din domeniul intelligence, stabilitatea emoțională și autocunoașterea performanțelor cognitive sunt importante pentru obținerea unor rezultate de excepție și anticiparea evoluției unei confruntări. O modalitate de neuroaugmentare devine inutilizabilă și potențial riscantă dacă are drept consecință și afectarea stabilității emoționale sau diminuarea controlului în situații de stres.
[1] Andy Miah, Ethics Issues Raised by Human Enhancement, ianuarie 2015, disponibil lahttps://www.bbvaopenmind.com/en/article/ethics-issues-raised-by-human-enhancement/?fullscreen=true.
[2] Laurence, JP., How Will Our Perception of Bodies Change as We Augment Them?, Motherboard 20.05.2015, disponibil lahttps://motherboard.vice.com/en_us/article/xywn8k/how-will-our-perception-of-bodies-change-as-we-augment-them.
[3] Michael Hauskeller, op.cit., pp. 117-118.
[4] Filippo Santoni de Sio, Nadira Faulmüller, Nicole A Vincent, How cognitive enhancement can change our duties. Front. Syst. Neurosci., 17.06.2014, disponibil lahttp://journal.frontiersin.org/article /10.3389/fnsys. 2014.00131/full.
[5] Allan Buchanan. Beyond Humanity? The ethics of biomedical enhancement. Oxford University Press, 2011, pag. 2, disponibil lahttp://philpapers.org/archive/ANOBHT.pdf.
[6] Cortney Weinbaum, The Ethics of Artificial Intelligence in Intelligence Agencies, 18.06.2017, disponibil
la https://nationalinterest.org/blog/the-buzz/the-ethics-artificial-intelligence-intelligence-agencies-17021? nopaging=1.
[7] John Danaher, Moral Enhancement and Moral Freedom: A Critical Analysis, disponibil la http://ieet.orgndex.php/IEET/more/Danaher2060726#When:07:48:00Z.
[8] M. Mestrutti, Posthumains, représentation du corps entre incomplétude et amelioration, Int Bio, 2011, vol. 23, no. 3, pag. 55, disponibil lahttps://www.cairn.info/revue-journal-internațional-de-bioethique-2011.htm.
[9] James Hughes,Citizen Cyborg: Why Democratic Societies Must Respond to the Redesigned Human of The Future, Westview press, 2004, p. 2009.
[10] Stephen Hawking, Life in the Universe, 2009, disponibil laadresa http://www.hawking.org.uk/life-in-the-universe.html.
