Probabil că cel mai important aspect legal al neuroaugmentării este conceptualizarea şi, în special, stabilirea limitelor și a zonelor de interfață cu alte practici similare. Deși există un consens asupra finalității procesului de neuroaugmentare şi, în mare măsură, și asupra metodelor care pot fi utilizate, o serie de aspecte rămân încă neclare și solicită o dezambiguizare în plan etic și legal. Procesul nu este unul pur academic, existând multiple interese în zona comercială, socială și politică ce militează pentru atragerea acestei practici în sfera de influență și interes încă de la debut (de exemplu, o serie de transhumaniști recunoscuți sunt și investitori în firme de înaltă tehnologie, IT, start-up-uri pentru soluţii de inteligenţă artificială, care au și contracte generoase cu instituții militare din SUA şi aliaţi militari).
Este de așteptat ca în deceniul viitor, pe măsură ce noi mijloace eficiente de augmentare cognitivă vor fi validate și operaționalizate, dezbaterile în sfera legislativă și politică să devină tot mai intense, tensiunile și elementele precursoare acestor conflicte putând fi identificate în prezent. La rândul său, neuroaugmentarea ca și un element focal al ideii de îmbunătățire etică a performanțelor umane, utilizând cunoașterea științifică, trebuie să rămână un aspect reprezentativ al progresului contemporan și al viziunii pozitive despre viitorul societății și speciei umane.
Dimensiunea etică a neuroaugmentării reprezintă un alt aspect esențial, care va avea un impact semnificativ asupra evoluției și operaționalizării conceptului. Interesul aparent disproporționat pentru etică în raport cu riscurile medicale și societale se datorează în mare parte unor aspecte istorice nefaste asociate cercetării performanțelor umane. Tratamentul inimaginabil la care au fost supuși deținuții din lagărele naziste și japoneze în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, inclusiv în cursul unor experimente clasificate la vremea respectivă ca având utilitate medicală, nu trebuie să fie uitat și, mai ales, repetat. O serie de cazuri bine documentate istoric și medical, în care factori decizionali de la cel mai înalt nivel au consumat compulsiv sau chiar au devenit dependenți de o serie de tratamente farmacologice cu „stimulente” (în unele situaţii la recomandarea și sub supravegherea unor pseudo-medici) trag un semnal de alarmă valabil și astăzi. Cele mai frecvente substanțe de abuz utilizate au fost alcoolul, amfetaminele, produsele hormonale, simpatomimeticele, analepticele, cocaina şi derivaţii de morfină[1]. În timpul războiului rece, cercetările în domeniul performanței umane au devenit mult mai extinse, diversificate și sofisticate, fiind interesate în special de manipularea și modelarea comportamentală individuală și colectivă, amplificare și degradare neuropsihologică, metode de protecție, tehnici de interogare, atacuri informaționale la distanţă, tehnici de inginerie socială, remote-viewing etc.
Deși nu se poate realiza o evaluare exhaustivă a acestor programe experimentale, pe baza dezvăluirilor și a documentelor desecretizate, putem afirma că au existat numeroase încălcări ale codurilor de etică și ale drepturilor omului. Având în vedere acest parcurs, discuțiile de natură etică doresc să contribuie la înțelegerea și clarificarea conceptului de neuroaugmentare, aducându-şi contribuția la realizarea unui fundament legislativ menit să prevină atingerile la adresa sănătății, demnității persoanei și să faciliteze dezvoltarea aspectelor pozitive ale domeniului.
Pentru instituțiile din sfera securității naționale conceptul este fără îndoială de interes, însă mai puțin în sfera conceptuală, cât mai ales în partea sa operațională, ca metodologie asimetrică de obținere a supremației în infosferă. Există până în prezent un volum suficient de cercetări și practică pentru a justifica implicarea în dezvoltarea și utilizarea acestor tehnici pentru personalul din instituțiile de securitate națională, dar și pentru a studia o serie de teme conexe (neurodegradare țintită, neuroprotecția personalului propriu, cibersecuritate, implicații de natură politică).
De altfel, tema reprezintă doar o nouă etapă a unei culturi și practici îndelungate de îmbunătățire a performanțelor umane în instituțiile militare și de intelligence. Utilizarea neuroaugmentării este condiționată atât de obiectivarea unor efecte reale, cât și de potențialul tehnologiei și al demonstrării capacității de utilizare în condiții de siguranță timp îndelungat.
[1] Pentru detalii și studii de caz recomandăm celor interesați să consulte, printre altele, și cărțile: David Owen, Bolnavi la putere, Editura Corint, 2009 și Hans-Joachim Neumann, Henrik Eberle, A fost Hitler bolnav?, Editura Meteor Press, 2015.
