Neuroaugmentarea este cel mai frecvent definită ca reprezentând „utilizarea în scop nonmedical (noncurativ) a substanțelor psihoactive și a unor tehnologii cu scopul de a produce o îmbunătățire selectivă a abilităților cognitive și afective ale unui individ”[1], fiind o aplicație focală a conceptului de augmentare (enhancement) definit drept „totalitatea intervențiilor destinate îmbunătățirii anatomiei sau funcțiilor umane (naturale) peste limita a ceea ce este necesar pentru a restaura sau susține o stare optimă de sănătate”[2].
Definiții alternative frecvent citate sunt și cele propuse de cercetători recunoscuți din acest domeniu, precum Andreas Sandberg, care considera neuroaugmentarea ca reprezentând „amplificarea sau extensia capacităților de bază ale minții umane prin îmbunătățirea sau augmentarea sistemelor externe sau interne de procesare a informațiilor”[3], Dimitris Repantis – „neuroaugmentarea se refera la augmentarea și extensia abilităților/funcțiilor cognitive, afective și motivaționale, pornind de la înțelegerea substratului neurobiologic al acestor funcții, la persoane sănătoase”[4] sau Anjan Chatterjee – „intervențiile care au drept scop îmbunătățirea funcțiilor cognitive și afective la persoane sănătoase”[5].
Atenția mediatică cu care este tratat subiectul, în cele mai multe cazuri pozitivă și excesiv de optimistă, contribuie în mod nefast la trivializarea și accentuarea gradului de confuzie, ignorând faptul că metodele utilizate pentru îmbunătățirea performanțelor cognitive sunt în mare parte experimentale, asociază o doză de risc și uneori sunt invazive[6].
Există o vastă terminologie utilizată în limbile de circulație internațională, cu sensuri asemănătoare, însă fără a stabili o linie clară a limitelor domeniului. Neuroaugmentare, augmentare cognitivă (farmacologică), ameliorare/îmbunătățire/ intensificare/stimulare cognitivă sau a inteligenţei, amplificare (neuro)cognitivă, inteligenţă umană radical amplificată, dinamizare cognitivă, neurologie cosmetică, neurodopaj, potențare neuronală, biopiraterie[7] etc. sunt termeni utilizați pentru a defini acest fenomen multifațetat (abordarea se poate realiza în funcție de multiple criterii precum obiective, mijloace utilizate, factori decizionali), care necesită explicații la mai multe niveluri (individual, social, societal)[8].
Termenii utilizați sunt în general descriptivi sau metaforici[9], relevă o atitudine și o anumită poziționare relativă (neutră, pozitivă sau deliberat peiorativă – ex. „study pill”, „brain steroid”, „brain fuel”, „study tool”, „botox for the brain”) sau au în focar o dimensiune particulară a fenomenului, fără a putea cuprinde însă toate aspectele și rezolva controversele. Limbajul utilizat este important din perspectiva percepției, reprezentării interne și raportării la unele „neuromituri” (ex. utilizăm doar 10% din capacitatea cerebrală, printr-o procedură poți crește spectaculos coeficientul IQ), gradului de interes, acceptare și implicării directe sau suportului oferit unei metode de optimizare și augmentare cognitivă[10].
Un alt aspect conflictual este cel al dimensiunii etice asociate conceptului de neuroaugmentare, parte a unei familii mai vaste de subiecte care abordează limitele îmbunătățirii performanțelor umane, în contextul mediului tehnotronic actual și al confruntărilor ideologice, dominate de tensiunile dintre ideile liberale și conservatorism[11].
Observațiile noastre în cadrul acestei etape, fară a fi exhaustive, exemplifică dificultățile de înțelegere și stabilire a unor reglementări privind aspectele teoretice și practice ale neuroaugmentării, în contextul mai larg al conceptului îmbunătățirii performanțelor umane. O serie de precizări sunt necesare pentru a clarifica sfera semantică a conceptului, limitele acestuia şi, mai ales, delimitarea și dezambiguizarea în raport cu termeni similari, frecvent utilizați eronat. Considerăm că un demers mai amplu în acest sens trebuie să implice specialiști din mai multe domenii (medicină, farmacie, psihologie, biologie, sociologie, antropologie, lingvistică, filosofie etc.) cu scopul de a valida o terminologie care să fie general acceptată și introdusă în lexiconul românesc.
Raportul neuroaugmentării cu medicina umană. Cel mai important aspect este că neuroaugmentarea nu reprezintă, în acest moment, o procedură medicală în sine. Cu toate acestea, metodele de neuroaugmentare utilizează, cel mai frecvent, proceduri folosite în scop terapeutic în cadrul mai multor specialități medicale (neurologie, psihiatrie, psihologie clinică, medicină sportivă, cardiologie, geriatrie, nutriţie etc.), sunt realizate uneori sub îndrumarea personalului medical și utilizează date obținute în cursul unor studii și cercetări medicale.
Conceptul are drept obiectiv depășirea performanțelor neuropsihologice (cognitive, emoționale, comportamentale) individuale în cazul persoanelor declarate sănătoase din punct de vedere neurologic și psihiatric, atât în sensul cantitativ, cât și cel calitativ (al stăpânirii de sine), cu scopul atingerii potențialului maximal.
Conform standardelor actuale, neuroaugmentarea reprezintă mai degrabă o procedură de tip estetic (augmentare nonterapeutică), care utilizează mijloace medicale, aspect care obligă la respectarea standardelor în privința procedurilor, eticii și siguranței. Cu toate acestea, statutul de procedură estetică nu încalcă etica profesională și nu vine în contradicție cu valorile fundamentale ale profesiei medicale, deoarece se consideră că va contribui la starea de bine a persoanelor care o solicită. În condițiile în care raportul risc/beneficiu al procedurilor neuroaugmentative este superior sau în limita procedurilor terapeutice va fi foarte dificil autorităților de reglementare să interzică astfel de practici, dacă sunt respectate standardele profesionale medicale. Din nefericire, legislația incompletă și în unele cazuri ambiguă poate genera o serie de conflicte etice și legale care îngreunează practica, cercetarea și standardizarea la scară largă, precum și recunoașterea și integrarea domeniului[12].
De exemplu, personalul medical nu poate recomanda utilizarea unor substanțe psihofarmaceutice sau proceduri (ex. stimulare electrică transcranială) unei persoane sănătoase ca raspuns la o solicitare, în scop recreațional sau dopaj, aspect care subliniază nevoia de a discerne diferențele fine dintre „utilizarea în scop nemedical a substanțelor farmaceutice”, „utilizare necorespunzătoare” și „utilizare în scop de abuz”[13]. Totuși, în cazul în care un medicament nu prezintă în recomandările realizate de producător indicația de optimizare sau neuroaugmentare, un medic specialist poate să îl recomande pe baza unei evaluări medicale complexe și individualizate, considerând că este în beneficiul pacientului. Deși reprezintă o prerogativă a medicului, aceasta nu este absolută și trebuie motivată tuturor părților implicate – față de sine însuși, colegilor de profesie, autorităților de reglementare și, mai ales, pacientului. În aceeași măsură un medic are dreptul (autonomia) să decline solicitarea unui pacient pentru o intervenție augmentativă, pe baza credinței personale că nu servește interesul pacientului sau că raportul risc/beneficiu nu este în favoarea acestuia.
Pentru a putea evalua raportul beneficiu vs. potențiale riscuri în cazul unei proceduri augmentative, acesta trebuie raportat la un scop care trebuie definit cât mai precis de pacient și înțeles de medic (echivalentul obiectivului terapeutic în actul medical clasic). Medicul poate astfel să calibreze în mod realist așteptările pacientului sau să identifice o alternativă non-farmacologică mai eficientă sau accesibilă (ex. intervenție medicală nutrițională sau psihoterapie).
Un alt aspect este și faptul că relația medic-pacient nu este condiționată de starea de sănătate a persoanei care apelează la servicii medicale. De exemplu, o persoană sănătoasă neurocognitiv și psihologic care se adresează unui medic neurolog pentru o examinare devine pacient, până în momentul în care relația încetează în conformitate cu standardele profesionale. În această relație profesională, medicul are aceeași responsabilitate față de un pacient sănătos căruia îi prescrie o medicație cu scop augmentativ ca și față de un pacient cu probleme de sănătate.
La rândul lor, medicii au obligația să fie transparenți asupra unor motive care stau la baza recomandării unei proceduri neuroaugmentative, de exemplu obținerea de cazuri care să fie introduse în studii clinice sau pentru cazuistica personală. Medicii care dețin acțiuni sau au aranjamente financiare cu diverse companii farmaceutice au obligația să informeze pacienții atunci când recomandă un produs farmaceutic sau dispozitiv anume. În nicio circumstanță nu este permis medicilor să utilizeze ascendentul profesional pentru a obține consimțământul asupra unei proceduri augmentative sau în scopul dobândirii unor stimulente financiare[14].
Chiar și în condițiile în care există acordul și interesul ambelor părți, unele consecințe ale actului de neuroaugmentare nu sunt lipsite de riscuri legale pentru personalul medical. De exemplu, materializarea unui risc nu exclude responsabilitatea medicului, în special dacă a utilizat o substanță farmaceutică sau dispozitiv care nu este în mod specific autorizat în țara respectivă pentru tipul de procedură efectuat. Un caz particular este cel al autonomiei postprocedurale, altfel spus măsura în care după o procedură reușită de neuroaugmentare pacientul decide, pe baza surplusului cognitiv, să revoce consimțământul inițial sau să realizeze solicitări suplimentare.
În unele situații medicul este eliminat din circuitul decizional; de exemplu pentru a combate sau crește reziliența la situații stresante cotidiene sau profesionale, persoane adulte fără probleme psihologice sau patologii psihiatrice recurg în mod repetat la autoadministrarea de substanțe farmaceutice (stimulante, sedative, hiponice, betablocante), aspect care contribuie a ambiguizarea ideii de optimizare[15].
Merită menționat și faptul că percepțiile individuale exprimate de cetăţenii europeni asupra utilizării în special a substanțelor farmaceutice în scop de optimizare sau augmentativ sunt foarte variabile, în funcție de gen, țară de proveniență, profesie, vârstă, obiective personale, consumul anterior de stimulente sau substanțe de abuz,diverse experiențe emoţionale etc., aspect care obligă la diversificarea studiilor sociologice pe această temă[16].
Tocmai ștergerea acestor limite dintre terapeutic/restaurativ, optimizare, recreațional, experimental și augmentare reprezintă o sursă de potențiale conflicte etice și legale, impunând realizarea de protocoale, coduri, regulamente și legislație specifică[17]. Acest aspect a fost expus și de către Comisia prezidențială de bioetică din perioada președintelui George W. Bush în anul 2003: „Termenul de îmbunătățire (enhancement) este foarte problematic. În sens general este abstract și imprecis. În multe situații înțelesul termenilor «terapie» și «îmbunătățire» se suprapune: toate terapiile care au succes produc o îmbunătățire, deși nu toate augmentările pot fi creditate cu un efect terapeutic. Chiar dacă vom considera „îmbunătățirea” în sensul de „îmbunătățire nonterapeutică”, termenul rămâne în continuare ambiguu”[18].
Un compromis echilibrat presupune o abordare similară celei întâlnite la sportivii de performanţă în cadrul medicinei sportive sau a categoriilor de militari (ex. trupe speciale, parașutiști, piloți de supersonice, astronauți, scafandri, submariniști, agenți operativi) și sportivi extremi (alpiniști, exploratori arctici, parașutiști, scufundători de mare adâncime, speologi profesionisti etc.), rezultatul fiind aplicarea cunoașterii medicale pentru atingerea, în condiții de siguranță și având consimțământul informat și cooperarea individului, a pragului biologic maximal, care să permită obținerea unor recorduri individuale sau colective („peste capacitățile tipice ale speciei”).
La fel ca și în cazul sportului de performanţă, în cazul îmbunătăţirii performanţelor neurofiziologice, psihologice şi comportamentale există o etapă de optimizare (soft, neinvazivă), care se realizează prin antrenamente personalizate și manipularea factorilor de mediu și o etapă de augmentare, care poate include și metode invazive, potențial riscante, care pot fi clasificate drept dopaj[19]. Trasarea unei limite exacte care separă optimizarea de augmentare reprezintă o altă sursă de controversă și ambiguitate. Această dilemă este subliniată și de către Viceamiralul Joachim Rühle, adjunctul ministrului apărării german, în cadrul unui interviu[20] din anul 2018. Astfel, optimizarea (performanțelor umane) este considerată drept un proces prin care sunt îmbunătățite în mod neinvaziv aptitudini și calități naturale, în timp ce procesul de augmentare presupune proceduri și tehnici invazive prin care sunt depășite calitativ limitele umane.
Cu toate acestea, probabil și datorită faptului că aceste concepte s-au dezvoltat în special în lumea anglo-saxonă, există o anumită relaxare a definirii din punct de vedere teoretic și metodologic în favoarea unei abordări fluide din punct de vedere funcțional. Astfel, chiar și în literatura de specialitate, putem identifica frecvent situații în care se evită o delimitare terminologică strictă, semantica termenilor optimizare/augmentare fiind frecvent parțial suprapusă.
Recent au fost adăugate două etape care în general preced neuroaugmentarea: o etapă de reducere a riscurilor și o etapă de reziliență. În primul caz, se realizează o evaluare a riscurilor individuale, ocupaționale și de mediu, urmată de implementarea unei educații preventive, stabilirea unor măsuri de securitate ocupațională, a unui calendar de verificări medicale periodice şi, eventual, o etapă terapeutică. Strategiile de reziliență caută să elaboreze contramăsuri în cazul profesiilor cu risc crescut, care presupun lucrul în medii sau condiții extreme și sunt destinate adaptării, protecției și susținerii performanțelor[21]. Contramăsurile sunt specifice, ajustate pentru un anumit factor de risc și presupun de obicei o strategie multimodală în funcție de context.
O etapă distinctă poate fi considerată cea experimentală, având în vedere noutatea conceptului și lipsa unor studii extinse sau complexe[22].
[1] O definiţie alternativă a conceptului de Îmbunătățire a Performanțelor Umane – „totalitatea modificărilor cu scopul de a îmbunătăți performanțele individuale cu ajutorul intervențiilor bazate pe un fundament și tehnologii validate științific” in European parliament, Science and Technology Options Assessment, Human Enhancement Study, mai 2009, Bruxelles, disponibil la https://www.itas.kit.edu/downloads/etag _coua09a.pdf.
[2] Elisabeth Hildt, Cognitive Enhancement – A Critical Look at the Recent Debate, in Elisabeth Hildt, Andreas G. Franke Cognitive Enhancement An Interdisciplinary Perspective, Springer Science+Business Media Dordrecht, 2013, pp. 2-3.
[3] Anders Sandberg, Cognition Enhancement: Upgrading the Brain, in Guy Kahane, Julian Savulescu, Ruud Ter Meulen (ed.), Enhancing Human Capacities, Ed. Wiley-Blackwell, 2011, p. 71.
[4] Dimitris Repantis, Peter Schlattmann, Oona Laisney, Isabella Heuser, Antidepressants for neuroenhancement in healthy individuals: a systematic review, Poiesis & Praxis, vol. 6, no. 3, august 2009, pag. 139, disponibil lahttps://www.thieme-connect.com/DOI/DOI?10.1055/s-0034-1398935.
[5] Anjan Chatterjee, Cosmetic neurology: The controversy over enhancing movement, mentation, and mood Neurology, vol. 63, no. 6, sept. 2004, pp. 969-970, disponibil la http://www-psych.stanford.edu/~ knutson/aaa/chatterjee04.pdf.
[6] Battleday RM, Brem AK, Modafinil for cognitive neuroenhancement in healthy non-sleep-deprived subjects: A systematic review, Eur Neuropsychopharmacol., 11.2015 Nov, vol. 25, no. 11, p. 1866.
[7] O problemă similară o întâlnim și în limba franceză, încercându-se o adaptare a termenilor de factură americană într-o limbă latină – „augmentation cérébrale”, „amélioration cérébrale”, „optimisation cérébrale”, „dopage cérébral”, „botox pour le cerveau”, „psychocognitive amelioration”, „neuroaugmentation”, „neuro-amélioration”, „neuro-optimisation”, vezi Nat. Consult. Ethics Commit. for Health and Life Sciences, The Use of Biomedical Techniques for „Neuroenhancement” in Healthy Individuals: Ethical Issues, 2012, p. 2-3, disponibil la http://www.ccneethique.fr/sites/default/files /publications/ccne.avis_ndeg122eng.pdf. Termeni utilizați în alte limbi romanice: Italia – „neuropotenziamento”, „neuroincremento”; Spania – „aumento cognitivo”; Portugalia – „aumento da intelligencia”, incremento da intelligencia”.
[8] Edgar CJ, Pace-Schott EF, Wesnes KA., op.cit., p. 374.
[9] Erin C. Conrad, Stacey Humphries, Anjan Chatterjee. Attitudes Toward Cognitive Enhancement: The Role of Metaphor and Context. AJOB Neuroscience, vol. 10, 2019, no. 1, disponibil la https://www.tandfonline.com/doi/abs/10.1080/21507740.2019.1595771.
[10] Michiel van Elk. Socio-cognitive biases are associated to belief in neuromyths and cognitive enhancement: A pre-registered study. Personality and Individual Differences.Vol. 147, 01.09.2019, pp. 28-32, disponibil la https://www.sciencedirect.com/science/article/abs/pii/S0191886919302375.
[11] Eric Racine, Pragmatic Neuroethics: Improving Treatment and Understanding of the Mind-brain, MIT Press Book, 2009, pp. 12-13.
[12] Rob Tracinski, The future of Human Augmentation and Performance Enhancement, RealClearScience, 04.04.2017, disponibil la https://www.realclearscience.com/articles/2017/04/04/the_future_of_human_ augmentation_and_performance_enhancement.html.
[13] Veljko Dubljević, César Venero, Shira Knafo, What Is Cognitive Enhancement?, pp. 2-3, in Shira Knafo, César Venero, Cognitive Enhancement, Elsevier, 2015.
[14] Dan Larriviere, Michael A. Williams, Matt Rizzo, Richard J. Bonnie. Responding to requests from adult patients for neuroenhancements. Guidance of the Ethics, Law and Humanities Committee. Neurology. 27.10.2009, no. 73(17), pp. 1406–1412, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC27 69556/.
[15] Christiana Bagusat, Angela Kunzler, Jennifer Schlecht, Andreas G. Franke, Andrea Chmitorz, Klaus Lieb. Pharmacological neuroenhancement and the ability to recover from stress – a representative cross-sectional survey among the German population. Subst Abuse Treat Prev Policy. 2018; vol. 13: 37, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6198480/.
[16] Sabine Pohl, Hannes Boelsen, Elisabeth Hildt. Moral Attitudes Toward Pharmacological Cognitive Enhancement (PCE): Differences and Similarities Among Germans With and Without PCE Experience. Front Pharmacol. 2018; 9: 1451, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6295456/.
[17] Nat. Consult. Ethics Commit. for Health and Life Sciences, op. cit., pp. 3-5.
[18] President’s Council on Bioethics. Beyoud therapy: Biotechnology and the pursuit of happiness. 2003, disponibil la https://bioethicsarchive.georgetown.edu/pcbe/reports/beyondtherapy/chapter1.html.
[19] Bradly Alicea, New Directions in Computation, Biology, and Behavior: harnessing emerging perspectives, disponibil la https://msu.edu/~aliceabr/job_talk.pdf.
[20] Joachim Rühle, The citizen in uniform, now and in the future. A personal perspective. Ethics and armed forces, no. 1/2018, pp. 50-54, disponibil la http://www.ethikundmilitaer.de/fileadmin/ethics_and_armed_ forces/Ethics-and-Armed-Forces_2018-1.pdf.
[21] http://www.secnav.navy.mil/innovation/HTML_Pages/2015/04/AugmentedHumanPerformance.html
[22] O altă definiţie a fost realizată în cadrul proiectului european NERRI – „Neuroaugmentarea cuprinde utilizarea neurotehnologiilor (ex. substanțe psihotrope sau dispozitive destinate stimulării cerebrale) cu scopul de a îmbunătăți performanțele cognitive şi/sau performanțele și funcționalitatea comportamentală, în situațiile în care nu există un deficit clinic cognitiv sau comportamental”, disponibil la http://www.nerri.eu/eng/ definitions.aspx.
