Timp de citire: 12 minute

Motto:

REGINA ALBĂ: Dacă ai avea nevoie n-ai putea să-l ai. Regula este: ieri și mâine magiun dar niciodată azi.

ALICE: N-are logică. Trebuie să existe și ”azi magiun”.

REGINA ALBĂ: Nu, nu se poate. Magiun la 2 zile. Azi nu sunt 2 zile.

ALICE: Nu înțeleg nimic.

REGINA ALBĂ: Asta e urmarea vieții pe dos.

ALICE: Poftim?

REGINA ALBĂ: Ai uitat sens-non sens. Există însă un mare avantaj: memoria lucrează în ambele sensuri.

ALICE: M-ați încurcat și mai tare. Nu pot să-mi amintesc lucrurile înainte de a se întâmpla.

REGINA ALBĂ: Ba da. Eu pot să-mi amintesc lucruri care se vor întâmpla peste două săptămâni.

Alice în Ţara Oglinzilor – Lewis Carroll

 

Fenomenul temporal reprezintă un element fundamental al tuturor proceselor psihice, dimensiunea temporală fiind un aspect central al vieţii umane. Percepţia realităţii se realizează şi prin intermediul timpului, presupunând o anumită procesualitate cumulativă, fapt care nu se poate realiza în absenţa memoriei. Cu toate că reprezintă o imagine imperfectă, subiectivă şi incompletă despre evenimentele anterioare cronologic, aşa cum au fost percepute şi înregistrate de observator, memoriile au un rol determinant în constituirea orizontului temporal, prin procesul de ordonare şi organizare. De asemenea, capacitatea de predicţie a viitorului imediat este o componentă naturală a percepţiei temporale, contribuind alături de amintiri la formarea unui sens de continuitate şi identitate.

O serie de studii etologice au încercat să clarifice mecanismele percepţiei temporale la animale, în corelaţie cu substratul neuro-fiziologic. În primul rând, s-a constatat că percepţia temporală subiectivă este diferită între specii, datorită diferenţei de viteză în procesarea informaţiilor vizuale dar şi a capacităţii creierului de a discerne detalii semnificative şi a reacţiona. Astfel, există o mare variabilitate a percepţiei temporale între vertebrate, iar diferenţele între nevertebrate sunt şi mai semnificative (de exemplu muştele au ochi care pot reacţiona de patru ori mai rapid decât ochiul uman). Rezoluţia temporală a unei specii este un factor semnificativ în alegerea strategiilor de supravieţuire – defensive şi ofensive, contribuind în mod esenţial la modul în care organismul respectiv conceptualizează realitatea exterioară.

Au fost realizate o serie de corelaţii cu dimensiunea corporală şi rata metabolică, pornind de la premisa evoluţionistă ca o rezoluţie temporală mai fină va necesita procesarea unui flux informaţional crescut cu un cost energetic mai mare.  Astfel, organismele cu dimensiuni mai reduse şi rata metabolică crescută au cea mai mare probabilitate de a dezvolta o rezoluţie temporală înaltă, fapt care presupune o serie de modificări adaptative destinate discretizarii fine a percepţiilor temporale. Interpretând aceste observaţii în mod evoluţionist, putem constata că există o scădere progresivă a rezoluţiei temporale pe măsură ce organismele avansează pe scara filogenetică, probabil datorită creşterii gradului de complexitate a circuitelor cerebrale care permit operaţionalizarea unor noi tipuri de activităţi abstracte implicate în percepţia temporală şi integrarea comportamentală.

Capacitatea de a forma memorii complexe (ne referim mai ales la memoria episodică) este un alt indicator utilizat pentru a identifica percepţia temporală pe scara filogenetică. Cu toate că iniţial fost considerată o funcţie manifestă doar în cazul oamenilor, studii mai aprofundate (afectate însă de imposibilitatea de a măsura obiectiv) atribuie vertebratelor inferioare o serie de capacităţi care satisfac criteriile care definesc memoria episodică. Astfel s-a putut determina existenţa unei forme de memorie contextuală la unele specii de păsări şi rozătoare, care sunt capabile să coreleze un context cu o acţiune şi să îl rememoreze în anumite condiţii. Recent a fost evidenţiat faptul că şoarecii pot avea sentimente de regret, fapt care subliniază capacitatea de a compara diverse memorii, de a le ierarhiza şi genera decizii pe baza experienţelor anterioare.

Alte studii au încercat să determine substratul neurofiziologic al memoriei episodice, concluzia fiind că depind în principal de hipocamp (dimensiuni, structură, integritate) şi o serie de circuite accesorii, predominant aflate la nivelul cortexului parahipocampic şi în zona prefrontală. De altfel, hipocampusul a fost pus în evidenţă şi la unii peşti, reptile şi la toate vertebratele, având o structură surprinzător de stabilă pe traseul filogenetic. Totuşi, o diferenţă majoră o constituie conexiunile cu zona frontală, care prezintă o creştere dramatică a complexităţii la nivelul mamiferelor superioare, fapt relevat de integrarea memoriilor în comportamente complexe (de exemplu, capacitatea de a “călători” prin timpul subiectiv – cronestezia sau “mental time travel” – MTT).

În cazul oamenilor, din punct de vedere ontogenetic, conceptul de temporalitate este explicat în literatură prin intermediul a doua abordări majore – cognitivă şi psihanalitică.

Abordarea cognitivă presupune că percepţia temporală se dezvoltă ca urmare a interacţiunii dintre copil şi factori aflaţi în mişcare sau ca o consecinţă a percepţiei vitezei. Piaget considera că iniţial copilul se afla într-o etapă atemporală, care se modifică gradual pe măsură ce învaţă să interacţioneze cu realitatea externă. Iniţial învăţă să recunoască o continuitate care există între evenimente, ulterior realizând conexiuni şi dezvoltând o percepţie temporală care culmină cu înţelegerea faptului că poate accelera sau încetini viteza de desfăşurare a unor procese. La baza acestui proces stau două concepte – cel de secvenţialitate şi de durată, prin intermediul cărora copilul poate opera cu conceptul de temporalitate şi ulterior cu cel al asimetriei cauzalităţii (cronologia evenimentelor antrenează şi o relaţie cauzală în sensul curgerii timpului). Un argument în acest sens este şi strânsa corelaţie între procesul de conştientizare spaţială, mediat de părinţi, şi dobândirea capacităţilor de orientare temporală. Conceptul de viitor se dezvolta mai târziu, când copilul a dezvoltat reprezentări simbolice ale ale realităţii sale. Prin studii experimentale s-a evidenţiat ca în jurul vârstei de cinci ani copii înţeleg conceptele de prezent, trecut şi viitor; orientarea temporală este desăvârşită în jurul vârstei de şapte ani în timp ce înţelegerea deplină a tuturor structurilor temporale (inclusiv a timpului istoric) are loc în intervalul 14-17 ani.

Conform teoriei psihanalitice, percepţia timpului este determinată de dezvoltarea ego-ului, prin consolidarea capacităţii de a amâna recompensa. Freud consideră că în stadiul iniţial copilul trăieşte într-o stare de prezent continuu, dorinţa şi gratificarea existând simultan, fără o referinţă temporală. Pe măsură ce va exista un grad de separare mai accentuat între dorinţa şi satisfacerea ei (încetarea alăptării, de exemplu), copilul va fi obligat să se adapte la un ritm extern, cel al familiei şi societăţii. Pe parcursul dezvoltării, copilul acumulează mai multe experienţe, între care se vor dezvolta conexiuni, permiţând o stratificare a memoriilor. Ulterior, copilul identifică o serie de tipare temporale recurente care sunt corelate cu evenimente externe, contribuid la formarea unei matrici temporale. Conform acestei abordări, percepţia temporală se dezvoltă ca urmare a sistemului de legături care există între copil şi părinţi.

Cel mai fidel martor al capacităţii de achiziţie a unor noi aptitudini legate de orientarea temporală la copil este limbajul. De exemplu, la vârsta de 18 luni copii răspund de obicei la cuvântul “acum”, iar la 24 de luni încă trăiesc în prezent, utilizând cuvinte precum “astăzi” sau “acum”. La vârsta de 30 de luni copiii utilizează diverse cuvinte pentru a realiza o distincţie dintre trecut, prezent şi viitor. La vârsta de 3 ani poate verbaliza activităţi legate de următoarea zi în timp ce la 4 ani orizontul temporal se extinde până la un an; de asemenea memorează (fără a înţelege deplin sensul) o serie  de  metafore  legate  de  trecerea  timpului.  La  varsta  de  4  ani  poate  utiliza  elemente din experienta pentru a creea scenarii prospective indepartate in timp (zile).

Modul în care ne raportăm la timp este un domeniu fecund de cercetare în studiul personalităţii. Au fost identificate diferenţe majore legate de felul în care ne raportăm la evenimentele viitoare (optimism, pesimism, speranţă), proporţia de timp acordată amintirilor, prezentului sau viitorilor, modul în care se raportează la o recompensă imediată (în prezent) şi una viitoare, etc. Aceste caracteristici au fost corelate în studii cu diverse evoluţii personale – sănătate, succes social şi financiar, longevitate, etc, rezultând asocieri surprinzătoare. Percepţiile anormale ale timpului, întâlnite frecvent în patologiile neuropsihiatrice majore, deşi reprezintă un teren mult mai complex de analiză, au contribuit substanţial la înţelegerea substratului neurologic al percepţiei temporale şi interacţia cu alte procese cognitive. Fără a intra în detalii de natură medicală, menţionăm doar doi dintre indicatorii temporali utilizaţi în evaluarea psihologică care suferă modificări la pacienţii cu suferinţe psihiatrice: estimarea temporală (“ceasul” intern responsabil de o percepţie subiectivă a timpului) şi percepţia temporală (modul în care subiectul se raportează la prezent, trecut şi viitor).

Cu toate că se poate descrie o variabilitate a acestor indicatori şi în cazul persoanelor sănătoase (influenţată de vârstă, pregătire intelectuală, cadru cultural şi social), totuşi modificările în cazul psihopatologiilor sunt semnificative. Astfel, în cazul pacienţilor cu depresie în cadrul unei tulburări bipolare sau la pacienţii cu schizofrenie se observă o indiferenţă faţă de nevoia de estimare temporală. Percepţia temporală este afectată de experienţe anterioare neplăcute, de teama de evenimente nefaste în viitor, de vechimea şi istoricul bolii, aspecte mai frecvent întâlnite în depresie. O comparaţie între pacienţii cu schizofrenie şi cei depresivi a relevat faptul că prima categorie era mai puternic orientată spre viitor, cu toate ca pacienţii din ambele categorii aveau dificultăţi de a acţiona pe baza propriilor concepţii legate de viitor. De altfel, lipsa proiectării în viitor este un semnal de alarmă corelat cu un risc suicidar mai mare în cazul psihozelor; terapiile care urmăresc proiectarea pacienţilor depresivi într-un viitor dezirabil contribuie la scăderea tentativelor de suicid.

Un alt aspect semnificativ la pacienţii cu depresie sau schizofrenie este ameriorarea indicatorilor legaţi de percepţia temporală în contextul unui tratament eficient şi alterarea acestora în absenţa tratamentului; normalizarea indicatorilor temporali a fost corelată cu creşterea calităţii vieţii şi a gradului de socializare. Probabil că cea mai accentuată dezorganizare a percepţiei temporo-spatiale are loc în cadrul sindroamelor neurodegenerative (care cuprinde nu mai puţin de 80 de tipuri de demenţe!). De exemplu, în demenţa tip Alzheimer, organul ţintă este însuşi hipocampul şi circuitele neuronale afiliate, deteminand o scădere progresivă a capacităţii de a memora pe termen scurt, a capacităţii de învăţare, ştergerea reperelor temporo-spatiale şi a memoriilor de lungă durată, a capacităţii prospective, finalitatea fiind destrămarea elementelor constitutive ale identităţii individuale. O simptomatologie similară o întâlnim şi la pacienţii cu leziuni hipocampice traumatice, confirmând rolul acestei structuri în buna funcţionare a capacităţii prospective.

Cum funcționează memoria noastră ? (Sursa: The Royal Institution)

Abordarea filogenetică, ontogenetică şi a patolgiei percepţiei temporale este în măsură să ofere un cadru conceptual destinat înţelegerii mecanismelor neurofiziologice ale estimării  timpului. Au fost descrise o multitudine de modele la om, împărţite în două mari clase – predominant cognitive sau neurologice, care au evidenţiat rolul unor funcţii cognitive precum atenţia, memoria de lucru şi memoria de lungă durată, dar şi al atitudinii, emoţiilor, expectativei sau tipului de personalitate în generarea timpului subiectiv. O serie de observaţii experimentale (în special sincronizarea cu o activitate ritmică – auditivă, vizuală, tactilă) au condus la modelul peace-makerului temporal, conform căruia un “oscilator” intern produce o serie de pulsuri identice a căror înregistrare pe unitatea de timp conferă percepţia duratei temporale. Capacitatea creierului de a de a genera reprezentări mentale discrete ale evenimentelor şi de a le memora prin activarea structurilor implicate în memoria de lucru determină ca frecvenţa acestui “ceas intern” să se afle în jurul valorii de 8-12 Hz (interval de frecvenţă corespunzător undelor alfa). O serie de structuri neuroanatomice, precum cerebelul, cortexul parietal posterior drept, cortexul prefrontal drept şi circuitul fronto-striat au fost propuse ca substrat neurologic al potenţialului “peacemaker temporal”.

Teoriile predominant cognitive abordează problematica din două perspective de estimare a timpului: prospectivă şi retrospectivă. În primul caz, un observator estimează durata unui interval temporal prezent, din care face parte, în timp ce în al doilea caz evaluarea se realizează din perspectiva unui observator care acum acordă atenţie unui interval temporal anterior. Percepţia prospectivă nu se poate realiza decât cu participarea activă a atenţiei, memoriei de lucru, memoriei de lungă durată şi presupune elaborarea de decizii. O serie de observaţii tind să confirme că un circuit neural fronto-striatal (buclă recurentă între cortexul prefrontal, caudat-putamen, nucleul palid şi talamus, modulată de sistemul dopaminergic) este implicată într-un proces de percepţie prospectivă.

În cazul modelului retrospectiv, observatorul va trebui să reconstruiască durata temporală în raport cu reprezentarea de la nivelul memoriei. Cu cât există mai multe evenimente memorate în aceeaşi perioadă, cu atât riscul ca procesarea temporală să fie afectată creşte. De exemplu, practicanţii tehnicilor de meditaţie, prin inducerea unei stări de relaxare care se manifestă electronofiziologic prin accentuarea undelor cerebrale alfa şi teta prezintă o modificare a capacităţii de percepţie temporală, aspect care este utilizat în practică medicală.

Alte exemple care confirmă rolul memoriei în procesarea temporală sunt cazurile de stress post-traumatic (PTSD), unde pacientul este incapabil să împiedice retrăirea unor amintiri dureroase – cu conţinut în general şocant, violent – fenomen care îi afectează profund modul de raportare la temporalitate (depresii rezistente, incapacitatea de planificare a viitorului, percepţie alterată a timpului, episoade de amnezie retrograda sau hipermnezie, tulburări ale ritmului vieţii instinctuale în raport cu ritmul nictemeral, etc).

Alterarea prin diverse metode (psihoterapie, medicaţie psihotropă) a integrităţii memoriilor care conţin detalii şocante (a legăturilor afective, conţinutului cognitiv, modificarea contextului şi reinterpretare, stabilirea de noi conexiuni cu alte evenimente plăcute sau neutre din viaţa pacientului) contribuie la ameriorarea semnificativă a simptomatologiei din PTSD şi la reechilibrarea modalităţii de raportare la trecut şi viitor. Acest grup de metode reunite sub denumirea generică de “uitare terapeutică” (therapeutic forgetting) oferă o imagine practică a gradului de suprapunere sau integrare a planurilor temporale în cadrul identităţii unui individ61. Observaţii similare au fost realizate şi în cazul pacienţilor care prezentau amnezii retrograde, care prezentau mari dificultăţi în elaborarea de scenarii prospective.

Pornind de la multitudinea de modele teoretice şi experimentale ale percepţiei temporale, se consideră în prezent că probabil există o serie de substrate neurologice care permit operaţionalizarea mai multor mecanisme cognitive, aflate în relaţie de colaborare dinamică şi a căror ierarhie se modifică în funcţie de circumstanţe (bazale, alertă, speciale).

Despre PTSD (Sursa: TEDx Talks)