Nu există în momentul de faţă o supraspecializare, curricula medicală sau program acreditat dedicat conceptului de neuroaugmentare, având în vedere că nu este încă oficial recunoscut ca o disciplină, ci mai degrabă ca o practică individuală sau subcultura întâlnită mai ales în mediile universitare, militare şi, recent, în cazul sportivilor de performanţă.
Există o bogată experiență în domeniul farmacologiei și psihologiei militare, obținută mai ales de la personalul militar activ, care se adresează unor aspecte de interes și pentru neuroaugmentare, însă abordarea este în cele mai multe cazuri diferită sau complementară (ex. anduranța și rezistenţa la efort prelungit/combaterea oboselii versus îmbunătățirea calităților cognitive sau păstrarea loialității versus augmentarea morală).
Sistemele militare moderne, recunoscând importanţa performanței și a factorilor care o pot influența, au dezvoltat instituții dedicate îmbunătățirii sau optimizării performanțelor umane, care abordează și aspecte privitoare la neuroaugmentare și neuroprotecție. Instituțiile militare și civile destinate cercetării, măsurării, standardizării, optimizării și augmentării performanțelor umane, utilizând metode bazate pe dovezi științifice și cu respectarea codurilor de etică, reprezintă nucleele oficiale care contribuie la dezvoltarea unei concepții privind operaționalizarea metodelor utilizate în cadrul neuroaugmentării.
Aceste rețele de experți distribuiți în cadrul unor instituții foarte diverse (la nivelul SUA – DARPA, IARPA, NASA, DoD, agenții de intelligence, laboratoare naționale de cercetare – ex. Sandia[1], centre sportive universitare și naționale, autorități de reglementare medicală și farmacologică, laboratoare de cercetare ale companiilor farmaceutice, spitale, start-upuri medicale, companii de echipamente sportive sau militare) sunt generatorii principali de informație seminală teoretică și practică în domeniul neuroaugmentării.
În mod similar, aspectele etice și legale sunt abordate de mici rețele de experți din domeniul universitar, practicieni sau antreprenori interesați de subiect.
Merită subliniat că începând cu anul 2017 apare prima revistă științifică dedicată în special optimizării și neuroaugmentării – Journal of Cognitive Enhancement[2].
Adresabilitate și accesibilitate. Neuroaugmentarea se adresează persoanelor sănătoase, spre deosebire de practicile medicale care vizează prevenția, monitorizarea și tratarea unor boli existente sau cu risc crescut. Cu toate că unele metode asociate conceptului de neuroaugmentare sunt utilizate (în mod diferit) în practica medicală pentru prevenția sau tratarea deficitelor cognitive întâlnite în unele boli neurodegenerative sau se presupune că ar putea preveni apariția precoce a acestora, totuși neuroaugmentarea nu poate fi privită ca o procedură medicală.
Variabilitatea mare a datelor obținute până în prezent prin utilizarea în mod controlat a tehnicilor de neuroaugmentare amplifică dificultatea standardizării metodelor de lucru bazate pe o predictibilitate a rezultatelor și a siguranței individului. În domeniul medical, eficiența, siguranța și predictibilitatea efectului unei terapii se obțin ca urmare a cercetării și standardizării tuturor aspectelor considerate relevante, din care un rol esențial îl are evaluarea pacientului.
În acest sens există metodologii și protocoale prin care un bolnav este stadializat cu precizie (până la nivelul realizării unor teste genetice țintite), aspectele patologice (anatomice, biochimice, funcționale, comportamentale) sunt monitorizate, iar dinamica evoluției este urmărită. În contrast, procesul de neuroaugmentare se adresează unor indivizi sănătoși, frecvent cu performanțe cognitive, afective și statut educațional peste medie.
Dificultatea derivă tocmai din identificarea unor indicatori care să servească la stratificarea inițială a candidaților în funcție de potențialele beneficii care pot fi obținute prin neuroaugmentare, identificarea planului de optimizare și augmentare la care persoana are un răspuns și complianţă maximală, evidențierea factorilor individuali de risc care pot fi responsabili de eșec și apariția unor efecte secundare, răspunsul dinamic la terapie în sesiuni repetate, identificarea efectelor pe termen lung (peste 10 ani), compensațiile care pot fi solicitate în caz de eșec, asumarea responsabilității în caz de eșec etc.
Efectele pe termen lung ale unor metode (ex. administrarea unor substanțe psihofarmaceutice la indivizi sănătoși, stimularea electrică și magnetică transcraniană sau eventuale modificări de expresie a genelor) nu sunt cunoscute, fapt care îngreunează demersurile privind recunoașterea domeniului, care deși nu este unul medical, trebuie să se supună primului principiu hipocratic – „primum non nocere” (în primul rând, să nu faci rău).
Este puțin probabil ca studii cu anvergură și rigurozitatea celor clinice să fie inițiate în viitorul apropiat, astfel că aceste controverse vor persista și vor alimenta ambiguitățile legate de subiect. Totuși, domeniul neuroștiințelor avansează foarte rapid, fiind dezvoltate noi metode de diagnosticare de precizie neinvazive sau predictive (ex. neuroștiințele computaționale, lab-on-a-chip, metastudiile virtuale)[3].
Neuroaugmentarea din perspectiva regulilor anti-doping. Riscul de dopaj derivă din faptul că unele substanțe medicamentoase utilizate pentru augmentarea cognitivă se pot regăsi pe listele substanțelor dopante, datorită efectului psihoenergizant. Chiar dacă o serie de molecule prezintă un profil bun de siguranță, sunt utilizate la scară largă fără recomandare medicală, nu prezintă risc de adicţie, efecte secundare sau contraindicații majore, lipsa unor ghiduri de practică recunoscute sau recomandări bazate pe un consens al experților poate atrage după sine culpa personalului medical în cazul administrării.
Există, de asemenea, o discuție legată de utilitatea și etica utilizării nootropicelor în cadrul sistemului de învățământ[4], în special în situațiile competitive în care beneficiile sunt diferențiate în funcție de ierarhia performanțelor școlare. Majoritatea autorilor consideră că acest „dopaj intelectual” cu „steroizi academici” ar trebui să fie recunoscut, depistat și la nevoie, sancționat, deși există o serie de controverse legate de posibilitatea de implementare a unui sistem asemănător celui existent în competițiile sportive.
O reglementare mai laxă este motivată prin faptul că variațiile performanțelor academice atribuite diferențelor de bagaj genetic și condițiilor socio-economice („norocul” genetic și social) pot fi atenuate prin utilizarea metodelor de (neuro)augmentare. În felul acesta se poate realiza o nouă ierarhie care va evidenția intensitatea motivației, creativitatea, efortul individual și colectiv depus. În acest scenariu indivizii (neuro)augmentaţi nu mai trebuie să trișeze și să își asume riscuri medicale sau socio-profesionale (blam, descalificare), fiind stimulați să adopte o atitudine transparentă de automonitorizare și raportare. Testările ar avea în vedere monitorizarea stării de sănătate și nu mai au drept obiectiv identificarea substanțelor interzise[5].
În realitate, cel mai puternic contraargument este însuși faptul ca nu există dovezi puternice privind beneficiile nootropicelor în cadrul procesului de învățare la persoane sănătoase, existând în schimb numeroase contraexemple, în special ca urmare a practicii empirice defectuoase. Este discutabil felul în care îmbunătățiri reduse ale unor funcții cognitive superioare, obținute prin aplicarea unor metode de neuroaugmentare, se transpun în performanță în cazul unor activități mentale complexe (ex. sarcini analitice, sporturi mentale precum șahul sau go). O serie de studii pun în evidență variații mari ale efectului obținut prin aceeași procedură augmentativă, în funcție de nivelul de performanță al subiectului: un efect de îmbunătățire relevant statistic și relativ robust la cei cu performanțe reduse și un efect ambiguu, în unele cazuri chiar de scădere a rezultatelor, în cazul performerilor de elită[6]. Până la atingerea unui consens, există recomandarea ca metodele de neuroaugmentare considerate sigure (training cognitiv, nootropice) să poată fi utilizate în procesul de învățare al adulților și seniorilor, pentru a diminua diferența cognitivă și a accelera procesul de învățământ.
Studiile clinice demonstrează că există doar câteva molecule cu efect nootrop, în restul cazurilor fiind implicate mai degrabă efecte de tip placebo[7], diminuarea inhibițiilor psihologice[8], modificarea percepției asupra capacității de reușită[9] sau corectarea unor deficite cognitive lejere nediagnosticate. Acest aspect a determinat clasificarea utilizării de substanțe psihofarmaceutice în scopul îmbunătățirii performanțelor cognitive în mod empiric în categoria comportamentelor riscante.
Un alt exemplu interesant este cel al utilizării dispozitivelor de stimulare transcraniană (electrică, magnetică, cu ultrasunete sau infraroșu) și posibil și al altor electroceutice în cadrul competițiilor sportive la nivel olimpic. Până în acest moment nu există reglementări anti-doping referitoare la stimularea transcraniană, probabil datorită faptului că nu se poate demonstra cu același grad de precizie ca și în cazul substanțelor farmaceutice utilizarea acestor proceduri sau efectele produse la nivelul sistemului nervos central[10]. Există dovezi că o serie de sportivi americani, dar și din alte țări au utilizat dispozitive de stimulare electrică transcraniană (casca Halo Sport) la Olimpiada de iarnă de la Soci (2014) și la Olimpiada de vară de la Rio (2016)[11]. Rămâne de văzut felul în care se va poziționa Agenția Mondială Anti-Doping în raport cu utilizarea acestor dispozitive și mai ales cu generațiile viitoare, mai performante din perspectiva efectului augmentativ.
[1] https://cs.sandia.gov/CERI/cerl.html
[2] https://link.springer.com/journal/41465
[3] James Canton, NBIC Technologies and Human Performance Enhancement, New York Academy of Science, 2009, disponibil la http://globalfuturist.com/images/docs/nyasnbic.pdf.
[4] Până în prezent, au fost efectuate studii medicale și sociologice legate de utilizarea nootropicelor în scop de neuroaugmentare și recreațional de către studenți (facultate și studii masterale civile) care studiau în Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie, Elveţia, SUA, China, Singapore.
[5] J Savulescu, B Foddy, M Clayton, Why we should allow performance enhancing drugs in sport. Br J Sports Med 2004, vol. 38, pp. 666–670, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/ PMC1724991/pdf/v038p00666.pdf.
[6] Emilian Mihailov, Julian Savulescu, Social Policy and Cognitive Enhancement: Lessons from Chess. Neuroethics. 2018; vol. 11(2), pp. 115–127, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/ PMC5978818/.
[7] Dumitriu A, Popescu BO. Placebo effects in neurological diseases. J Med Life. Aprilie-iunie 2010, no. 3(2), pp. 114-21, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3019048/.
[8] John Danaher, Do Cognitive Enhancing Drugs Actually Work?, 15.09.2014, disponibil la http://hplusmagazine.com/2014/09/15/cognitive-enhancing-drugs-actually-work/.
[9] Hazem Zohny, The Problem with Artificial Willpower, 07.07.2015, disponibil la http://www. scientificamerican.com/article/the-problem-with-artificial-willpower1/.
[10] Dylan J. Edwards, Mar Cortes, Susan Wortman-Jutt, David Putrino, Marom Bikson, Gary Thickbroom, Alvaro Pascual-Leone, Transcranial Direct Current Stimulation and Sports Performance. Front Hum Neurosci. 2017; vol. 11. p. 243, disponibil la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles /PMC5423975/.
[11] Emily Waltz, Olympic Athletes Try Zapping Their Brains to Boost Performance. IEEE Spectrum, 30.08.2016, disponibil la https://spectrum.ieee.org/the-human-os/biomedical/devices/olympic-athletes-try-zapping-their-brains-to-improve-sports-performance.
